Pe bune! Aseara am incercat sa plec mai devreme de la servici (adica la 7 ;)). Vezi doamne, ajung mai repede acasa, gatesc ceva si ma relaxez. Da’ de unde?! Mi-a luat 20 de minute sa cobor de pe dealul (platforma industriala) de la Pipera. Barbu Vacarescu – plin. Ma gandesc, hai ca o iau pe Floreasca. Ies de pe Barbu Vacarescu si o iau pe langa parcu’ ala din curba si pe langa vilisoarele frumoase crescute pe-acolo. Dar e frumos doar in curtea lor, pe strada e infernal. Trec prin niste balti enorme asa cum se gasesc numai intr-o  capitala europeana ce se respecta. Mi-era frica sa nu mi se opreasca masina ca nu aveam niciun chef sa cobor in mizeria aia… mai ales ca eram incaltat cu pantofii de friptura :). Ma rog… Pe Floreasca – plin pe 2 randuri dar totusi inaintam. Pana cand incep idiotii sa depaseasca coloana si sa se inghesuie pe 3 randuri la intersectia cu Ceaikovski. Bineinteles ca intersectia se blocheaza, mai ales pentru ca pe Floreasca se merge pe o singura banda dupa ce treci de intersectia aia. Nu am sa insist prea mult pe subiectul asta ca ma enervez si vreau sa las asta pentru Toate Cele Rele.

Oricum, stand cuminte in coada, ajung cu chiu, cu vai la intersectia cu pricina si cand vad ce se intampla in fata vad un loc unde pot sa parchez masina (singurul), parchez si coboram: 

“Hai ca stiu eu un restaurant pe-aici la care vroiam sa merg de ceva timp! Hai sa fentam traficul de acum si sa il folosim pe ala de ora 10”

Se oprise ploaia asa ca a fost la fix. Am ajuns la “Il Gambero Rosso” care e pe o straduta in spatele lu’ Spring Time (de fapt, in spatele lu Automatica, parca). Strada se numeste Av. Stefan Protopescu. A fost cea mai buna decizie pe care as fi putut sa o iau pentru seara de ieri. O seara pe care o consideram deja pierduta s-a transformat intr-o seara pe care am sa o tin minte mult timp. Am perceput-o ca pe o victorie. Victorie in razboiul urban asupra stresului, asupra mitocaniei, asupra mizeriei. Toate aceste ganduri mi-au dat o energie incredibila.

Nu prea ma pricep la cronici de restaurante. Poate cu timpul ma voi descurca mai bine, dar pentru moment va rog sa-mi scuzati stangaciile.

Zona e atat de linistita incat nici nu iti vine sa crezi ca la 200 m in spatele tau, lumea se batea in claxoane. E chiar pe buza parcului Floreasca. Cand am intrat pe strada imi venea sa topai de bucurie. Restaurantul  e micut si cochet. E pe 2 etaje: la parter o salita mica cu 4 mese (cred ca 14 locuri in total), la etaj, 2 salite si mai mici (inca vreo 14 locuri in total). E decorat frumos, discret si sincer (fara pretentii de locanta de fitze). Cineva mai pretentios ar putea stramba din nas la cele 2 LCD-uri insa doar daca vii aici cu alte asteptari. Pe mine nu m-au deranjat, dimpotriva.

Ospatarul, Bogdan (sau Orlando?!), avea acea amabilitate relaxata si fireasca pe care o apreciez cel mai mult intr-un restaurant. Amabilitatea excesiva imi da o stare de disconfort mai ales atunci cand o simt ca nu e naturala ci e grefata pe o fata acra. Bineinteles, mitocania ma enerveaza. Dar Bogdan era un tip cu care am avut senzatia ca pot sa ma bat pe spate din prima clipa fara sa simt ca l-as jigni cu ceva. Poate eram eu sub efectul energetic al indraznelii de care am dat dovada in momentul in care am refuzat razboiul cu orasul, cand mi-am negat apartenenta la acest oras infect.

Meniul – echilibrat, cum ii sade bine unui restaurant care pare sa fie condus cu sufletul. Singura chestie prin care difera de un restaurant italienesc este ca nu au pizza si nu vad lucrul asta ca fiind un inconvenient. In schimb, peste si fructe de mare destul de mult ceea ce e bine. Pentru ca nu stiu inca daca e bine sa dau vreo importanta preturilor in cronicile astea despre restaurante, am sa spun numai ca preturile sunt OK.

Nu am mancat mare lucru asa ca nu as putea sa detaliez prea mult despre meniu.

Bruschette din partea casei – bune. Anti-pasti, Prosciuto de Parma cu ananas si parmezan – bun, cu toate ca asa cum i-am recunoscut lui Gianni (chef-ul) nu au fost chiar pe gustul meu. La recomandarea lui Bogdan, am luat  Fettucini cu Prosciuto, rucola si parmezan care au fost excelente. Cred ca pastele erau facute in casa si sosul a fost de vis. As vrea sa pot face si eu acasa asa ceva.

Dupa cum spuneam, Gianni a trecut pe la noi si ne-a intrebat daca ne-a placut in romana lui cu accent italienesc. Foarte haios. M-a distrat ca atunci cand a venit si-a pus special coiful ala de chef pe cap, ca sa nu avem dubii. Apoi a trecut si simpatica lui sotie si am avut o discutie foarte placuta despre restaurant si despre cum aleg ei sa isi conduca afacerea. 

La final, am cerut un limoncello si nota. Bun, in paharul lui rece de la congelator. Limoncello era tot din partea casei chiar daca l-am cerut eu. Frumos!

Imi dau seama ca sufletul mi-a zambit intr-una pe tot parcursul serii. M-am simtit rasfatat si ce e minunat e ca am fost rasfatat de niste oameni pe care i-am vazut prima oara in viata mea si pe care am senzatia acum ca ii cunosc de o viata. Repet, poate sunt sub influenta deciziei mele “nebunesti”. 

Una peste alta a fost o seara excelenta, relaxanta si pentru asta ii multumesc din suflet traficului nostru cel de toate zilele.  Asa ca va recomand: parcati undeva si experimentati locuri noi. Cat despre restaurant… parca as vrea sa fiu egoist si sa il pastrez numai pentru mine. 

Popularity: 2% [?]